Casa Memoriala ”Martisor”

Casa Memoriala Tudor Arghezi, cunoscuta sub numele de Martisor (poetul a fost inspirat, in denumirea casei, de simbolul romanesc al primaverii cand se obisnuia sa se agate in pomi snururi rosii si albe, pentru a spori holda de peste an), se afla in Bucuresti, peste drum de fosta Manastire Vacaresti si a aparut ca si Muzeu Memorial, conform dorintei testamentare a lui Tudor Arghezi.

   

Sa scriu despre poet ca a fost academician, deputat, laureat al importantei distinctii Herder sau sa-i prezint creatia poetica si publicistica, nu e locul meu s-o fac... de toate acestea se ocupa prietenele mele, profesoare de limba romana... Eu aleg sa-i citesc din cand in cand poeziile pline de simboluri, aleg sa-i vizitez din cand in cand casa, in luna Martisor, aleg sa-i postez o poezie sau doua dintre preferate si aleg toate acestea si pentru motivul ca poetul a fost prieten cu valorosii pictori romani ISER, SATMARI, STERIADI... dar mai ales pentru ca i-a luat apararea pictorului LUCHIAN cand acesta a fost acuzat de frauda, el fiind banuit ca nu mai putea picta din cauza nemiloasei boli de care suferea. Si tot Arghezi a fost si un apreciat critic de arta! Si-a gasit de fiecare data Cuvinte potrivite!

P.S.   De 1 Martie!

 Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie,
De gura ta de orhidee,
De sînul tău cu bumbi de dude,
De buzele-ţi cărnoase, dulci şi ude,
Mi-e dor de tot ce se ascunde,
De şoldurile tale tari, rotunde,
De genunchii tăi mi-e dor,
Să-mi strîngă capul înlăuntrul lor.
Dă-mi pe limbă să le bea
Balele tale calde, mult iubita mea,
Femeia mea, durerea mea şi viaţa mea.

Tu nu ştii, că la rău şi bine,
Inima, gîndul meu, lipite sînt de tine,
Ca iedera te înfăşoară
Sufletul meu, cu frunza lui uşoară.
Tulpina ta se-nalţă pîn’ la stele
Strînsă de vrejul gîndurilor mele.
Tu nu ştii că eşti totul pentru mine,
Lumina mea şi zările senine,
Văzduhul nalt şi apa ce o sorb,
Sufletul meu fără de tine-i orb,
Mîna tînjeşte, mintea se-nconvoaie
Ca spicul de săcară fără ploaie.
Pămîntul meu te cere, cerul meu,
În care-aud şoptind pe Dumnezeu.
Grădina mea cu poame delicate,
Fântâna mea cu ape ridicate
Ţîşnind în sus în soare
Şi-aducătoare de răcoare.

Vino, femeia mea, să te mîngîi
De-a lungul pînă la călcîi
Cu buzele, cu ochii, cu visarea.
Mă uit la tine, te frămînţi ca marea,
Din spume de dantele, din talaze,
Cu peruzele, cu zmaralde şi topaze.
Strecoară-te subt luntrea mea şi lină
Du-mi-o-n adînc şi în lumină.

Te cînt ca un copil bătrîn,
Lasă-mă să mi te-adorm pe sîn,
Lasă-te-ntreagă să îţi leagăn moale
În luntre farmecele tale
Şi frumuseţile tăcute.
Bijuteria mea cu pietre neştiute
Decît de robul tău care te cîntă,
Vino încet şi mă-nveşmîntă
Cu sufletul, cu carnea ta,
Pe care nu o pot uita.
Tu eşti iubita mea,
Stăpîna mea,
Durerea mea şi bucuria mea.
Noi sîntem unul amîndoi
Ca un altoi lîngă un alt altoi
Şi-n lumea toată suntem numai noi,
Ca două cărţi legate într-o carte,
De-a pururi, zi cu zi, pînă la moarte.
Să nu mai ştiu de nimeni, de nimic,
Puiule mic,
Nufărul meu deschis
Plin de parfume rare şi de vis.
Vino grădino,
Vino senino.
Vino încet ca zborul tiptil de rîndunea
Iubita mea, femeia mea. (T. Arghezi, Mi-e dor de tine).

Am scris-o mic, ai s-o citeşti cu greu,
Pune-l în deget, scoateţi-l mereu.

Nemaiputând să ţi-l sărut, eu faur,
Surâd în stihul ce ţi-l scriu pe aur.

Am vrut să nu fiu eu de vină
Dar am avut numai atâta rădăcină

Cât a rodit o rodie, şi-atât,
Citeşte, citeşte când ţi-o fi urât.

Trei cuvinte, viaţa întreagă.
Două puncte, îmi eşti dragă.

Inelul strecurat pe deşti
Sărută-l când ţi-l scoţi şi când priveşti. (T. Arghezi, Inscriptie pe un inel)